Introducere și context
Un fir recurent în literatură este faptul că psihiatria și psihoterapia au împrumutat periodic vocabularul conceptual al fizicii contemporane ca modalitate de a regândi fenomenele clinice și construcția teoriilor, incluzând o tranziție de la metaforele newtoniene timpurii către cele explicit „cuantice” în psihoterapia profundă și în prezentările borderline.[1, 2] O declarație explicită a acestei schimbări susține că principiile newtoniene (și, prin analogie, constructele newtoniene ale lui Freud) pot fi utile „până la o anumită profunzime a terapiei”, dar că „dincolo de acel punct” „metaforele adecvate sunt cele ale fizicii cuantice”.[1, 2] În acest cadru, metaforele cuantice sunt utilizate pentru a explora „dualitatea, liberul arbitru și interacțiunea pacient-terapeut”, plasând agenția clinică și diada terapeutică aproape de centrul analogiei, mai degrabă decât la periferia acesteia.[1, 2]
Liniajul istoric al fertilizării încrucișate „cuantic-psihic” este, de asemenea, reprezentat (într-un registru biografic/de istorie intelectuală) prin relatări despre Carl Jung și Wolfgang Pauli „schimbând idei”, ceea ce a servit ca punct de referință pentru lucrările ulterioare care caută punți conceptuale între teoria cuantică și psihiatrie/psihologie.[3] Același moment cultural larg este uneori narat ca fiind coev cu evoluțiile fundamentale atât în psihiatrie, cât și în fizica cuantică, observând, de exemplu, că în 1913 (anul asociat cu lucrările psihiatrice timpurii ale lui Jaspers), Niels Bohr a publicat o teorie cuantică a atomului de hidrogen și a ridicat posibilitatea tulburătoare ca s-ar putea să nu existe „o singură realitate obiectivă acceptată”, ci că aceasta „a luat ființă prin observație”.[4]
În toate sursele, este important să se facă distincția între (i) utilizările metaforice/metodologice ale ideilor cuantice pentru a articula limitele epistemice și caracteristicile relaționale ale activității clinice și (ii) afirmațiile mecaniciste literale conform cărora creierul implementează procese cuantice responsabile pentru simptomele psihiatrice sau conștiință.[5–7] Mai mulți autori subliniază explicit intenția metaforică, avertizând că „confluența nu afirmă o aliniere literală a funcționării cerebrale” cu mecanica cuantică, ci poziționează principiile cuantice ca „instrumente metaforice” pentru fenomene psihologice complexe.[5]
Efectul observatorului și incertitudinea
O paralelă metodologică centrală este respingerea unui observator pe deplin neutru atât în măsurarea cuantică, cât și în practica psihanalitică/psihoterapeutică, multiple surse stabilind în mod explicit analogii între observația cuantică și participarea terapeutului într-un proces clinic bidirecțional.[8] Într-un cadru psihanalitic influent, psihanaliza este descrisă ca evoluând de la „un model tradițional unidirecțional în care terapeutul este un observator obiectiv” la un „model bidirecțional” care pune accent pe interacțiune, afirmând explicit că „noțiunea că terapeutul poate fi un observator neutru” este „abandonată”.[8] Același text face legătura explicită între aceasta și „abandonarea noțiunii de experimentator/observator neutru” din era Copenhaga și susține că conștiința experimentatorului exercită o „influență metafizică critică” asupra rezultatelor experimentale cuantice în domeniul subatomic.[8]
În cadrul discuțiilor relaționale/psihanalitice, principiul incertitudinii al lui Heisenberg este adesea invocat mai puțin ca o constrângere fizică literală și mai mult ca un șablon pentru a gândi subiectivitatea și dependența de măsurare: o sursă citează explicit că „poziția observatorului și actele de observație influențează natura datelor colectate” și concluzionează că „percepțiile nu sunt nici obiective, nici absolute”, ci „se schimbă odată cu punctul de vedere unic al observatorului sau al analistului în relație cu pacientul”.[9] Aceeași linie de argumentare subliniază că în fizică „trebuie să izolăm și, prin definiție, să alterăm o undă sau o particulă pentru a o studia”, folosind aceasta ca un analog metodologic pentru modul în care investigația clinică sau interpretarea pot altera ceea ce devine disponibil pentru observație în situația analitică.[9]
Un fir strâns legat se concentrează pe auto-observație ca problemă epistemică psihiatrică/psihoterapeutică: un text afirmă că este „imposibil” să faci observații „obiective” asupra propriilor gânduri și sentimente, deoarece observatorul folosește aceleași gânduri și sentimente pentru a face observații, în timp ce teoria psihiatrică presupune adesea o „separare clară” între partea observatoare și partea observată a sinelui.[10] În acea relatare, „analogii din fizica cuantică” sunt propuse ca o modalitate de a „elucida acest paradox”, iar înțelegerea acestor complexități este legată de înțelegerea „multora dintre enigmele psihoterapiei”.[10]
În metodologia cercetării în psihologie, „efectul observatorului” este, de asemenea, încadrat ca o provocare științifică generală în măsurare: o lucrare definește efectul observatorului ca fiind „impactul pe care observarea îl are asupra unui rezultat”, distinge formele externe și interne de observație și susține că neconsiderarea efectelor observatorului poate introduce „erori și distorsiuni” care compromit validitatea și fiabilitatea.[11] Aceeași lucrare propune mindfulness ca „platformă pentru a contabiliza, explora și valorifica intenționat” efectul observatorului și ca un stil de reflecție care vizează „demontarea” efectelor observatorului prin acordarea de atenție experienței din momentul prezent, fără judecată sau elaborare.[11]
Complementaritate
Complementaritatea este utilizată în mod repetat ca un concept de legătură pentru psihiatrie, deoarece oferă o modalitate structurată de a trata descrierile aparent ireconciliabile ca fiind reciproc necesare, mai degrabă decât forțarea lor într-o singură perspectivă unificată.[12, 13] O aplicație psihiatrico-psihoterapeutică propune explicit că abordările „psihiatrice medicale” și „psihoterapeutice” au fiecare propria lor logică internă, care este „independentă de și simultan complementară” celeilalte, invocând explicit principiul lui Bohr pentru sistematizarea „datelor ireconciliabile obținute de observatori cu perspective diferite”.[13] Într-o mișcare metodologică conexă, aceeași abordare propune ca fiecare pacient „să fie examinat simultan și independent” din aceste două „sisteme de coordonate”, punând accent pe perspective paralele mai degrabă decât pe reducerea la un singur punct de vedere.[13]
În discuțiile minte-corp și biopsihosociale, complementaritatea este, de asemenea, utilizată pentru a articula de ce descrierea completă și simultană poate fi imposibilă: un text afirmă că „o descriere simultană completă” a proceselor biochimice și psihologice ale creierului este „imposibilă” și că, cu cât procesele biochimice sunt identificate mai precis, „cu atât mai mult se pierde” în înțelegerea „esenței minții”.[14] Un alt model bazat pe complementaritate definește complementaritatea ca necesitând „două descrieri incompatibile” pentru a descrie ceva „în totalitate” și afirmă că „partea fizică și cea mentală a organismului uman sunt două noțiuni complementare”, legând acest lucru în mod explicit de complementaritate ca proprietate definitorie a sistemelor cuantice.[12]
Mai multe surse separă explicit complementaritatea de interpretarea de la Copenhaga, menținând în același timp valoarea complementarității pentru „temeiuri” explicative plurale în psihologie: una propune Physikos, Bios, Socius și Logos ca „temeiuri complementare pentru explicația teoretică” și recomandă rămânerea într-un singur temei la un moment dat, trecând în același timp la un temei complementar pentru aceeași țintă „fără a fi inconsistent”.[15] Aceeași sursă susține că psihologia „nu poate avea o Interpretare de la Copenhaga per se” din cauza lipsei de date experimentale clare comparabile, poziționând astfel complementaritatea în primul rând ca un instrument de pluralism filosofic/teoretic, mai degrabă decât ca un import direct al poveștii perturbării măsurării din fizică.[15]
Complementaritatea este, de asemenea, extinsă în cercetarea conștiinței ca o modalitate de a reformula opozițiile (analiză/sinteză, logică/intuiție, a face/a fi) într-o „conjugare mai generoasă”, unii autori adăugând explicit că principiul fizic al incertitudinii capătă relevanță metaforică prin limitarea „clarității de specificare realizabile” a acestor complemente.[16]
Superpoziție și colaps
Superpoziția și colapsul servesc drept metafore deosebit de generative pentru indeterminarea psihiatrică, ambivalență și tranziția de la experiența pre-articulată la relatarea articulată, iar unele surse avansează, de asemenea, ipoteze neurobiologice literale (de exemplu, stări microtubulare) alături de utilizările metaforice.[6, 17] O relatare psihologică bazată pe metaforă reprezintă explicit „inconștientul” ca o „superpoziție de stări mentale” și descrie conștiința ca „decoerența experiențelor inconștiente”, folosind „colapsul” funcției de undă ca analog fizic pentru tranziția de la inconștient la conștient la „nivelul psihic de existență”.[6]
Alte texte traduc superpoziția mai direct în fenomenologia clinică, propunând, de exemplu, că oportunitățile explicative și psihoterapeutice pot emerge din „logica superpozițională” și malatunare în „gândirea de proces primar a schizofreniei”, incluzând o imagine inspirată explicit de teoria lumilor multiple („ontologia cuantică a lui Everett în ‘lumile alternative’ ale percepției psihotice”).[18] Într-o abordare mai explicit formală/de analogie cu măsurarea, un model susține că întrebarea adresată unei persoane despre ceea ce gândește „chiar acum” rezultă în „introspecție și în colapsul unei superpoziții de stări într-un singur gând”, subliniind colapsul ca o consecință a investigației și a relatării, mai degrabă decât ca un mecanism pur intern.[19]
În literaturile de modelare cognitivă care adoptă explicit matematica de tip cuantic, superpoziția este tratată ca o modalitate de a reprezenta „stări de incertitudine foarte profundă” care „nu pot fi modelate prin distribuții de probabilitate clasice”, susținând afirmația că formalismele cuantice pot reprezenta indeterminarea cognitivă dincolo de modelele clasice de amestec probabilistic.[20] În formulările creierului predictiv cuantic, superpoziția este definită explicit ca o „stare nedefinită” înainte de colaps și este interpretată ca exprimând „conflictul și ambiguitatea între potențialele stări observabile”, colapsul fiind descris ca o „tranziție de la o stare de superpoziție la o stare definită”.[21]
Entanglement și relația terapeutică
Non-localitatea și inseparabilitatea cuantică (entanglement) sunt invocate în mai multe moduri distincte în această literatură: ca metaforă pentru dinamica relațională/interpersonală, ca concepte de sisteme „de tip cuantic” generalizate și (în unele cazuri) ca afirmații despre corelațiile non-locale psihofizice sau minte-corp supuse testării experimentale.[22–24] O extensie sistemic-teoretică (Teoria Cuantică Generalizată) prezice „corelații de entanglement non-locale, generalizate” în afara sistemelor cuantice propriu-zise și se așteaptă la astfel de corelații atunci când observabilele globale sunt „incompatibile sau complementare” cu observabilele subsistemului, ceea ce este apoi prezentat ca fiind aplicabil psihologiei și biologiei.[23]
La nivelul relației psihoterapeutice, unele relatări descriu interacțiunile dintre terapeut și pacient ca implicând o influență bidirecțională care poate fi conceptualizată prin cuplarea de tip entanglement: una definește explicit transferul și contratransferul ca o „interacțiune bidirecțională între inconștientul terapeutului și cel al pacientului” și recunoaște „posibila influență nu numai a terapeutului asupra pacientului, ci și a pacientului asupra terapeutului”.[19] O lucrare separată propune că „răspunsul intuitiv” este o piatră de temelie a interacțiunilor pacient-terapeut și introduce un „model de Neurodinamică Non-locală” care completează comunicarea clasică cu „canale informaționale non-local-participative” ce decurg din natura cuantică/clasică a sistemului corp/creier/minte, legând explicit fenomene clinice precum „transferul de gânduri” și „sincronicitatea” de acest model.[25]
Unele surse merg mai departe propunând instrumente metodologice pentru a testa „acțiunea la distanță” psihofizică: o lucrare tratează entanglementul ca pe o încălcare a „realismului local” într-un context psihofizic și propune extinderea unui algoritm al inegalității lui Bell din teoria informației la medicină și știința psihologică pentru a estima dacă „acțiunea la distanță” poate fi reală în fenomenul investigat.[24] Într-o poziție epistemică contrastantă, o critică orientată spre QBism susține că non-localitatea și entanglementul ontic din teoria cuantică convențională au fost folosite ca metafore pentru procesul terapeutic (inclusiv „entanglementul Pacient-Practician-Remediu”), dar că în QBism non-localitatea și entanglementul sunt „grade de credință subiective” ale unui agent, contestând desfășurările anterioare de metafore ontice prin reformularea lor ca epistemice.[22]
Epistemologie și metodă
Mai multe surse susțin că psihiatria se bazează adesea (implicit sau explicit) pe ipotezele fizicii clasice privind obiectivitatea independentă de observator, în timp ce metaforele informate de cuantică scot în evidență participarea observatorului, dependența de context și limitele realismului cu o singură descriere.[26, 27] Un studiu empiric/metodologic afirmă explicit că, deși principiile mecanicii cuantice au înlocuit pe cele newtoniene în fizică, psihiatria continuă să aplice principiile newtoniene „în modelele minții și ale bolilor sale” și încadrează ideile cuantice ca fiind potențial mai consistente cu experiența clinicienilor privind rolurile observatorului și relațiile interpersonale.[26]
Empiric, aceeași linie de investigație raportează că psihiatrilor li s-au oferit scenarii clinice corespunzătoare principiilor fizice cuantice versus clasice și că respondenții au fost semnificativ mai predispuși să evalueze scenariile bazate pe „principii cuantice” ca fiind consistente cu experiența lor, cu valori raportate pentru diferență.[26] Existența unor astfel de constatări este frecvent interpretată ca susținând plauzibilitatea (cel puțin) a metaforelor derivate din cuantică pentru fenomenele clinice care implică implicarea observatorului și complexitatea relațională, mai degrabă decât demonstrarea oricărui mecanism cuantic literal în țesutul neuronal.[26]
Criticile epistemologice apar, de asemenea, în cadrul dezbaterilor mai largi de filosofie a științei din psihiatrie: o lucrare susține că psihiatria biopsihosocială (atunci când este fundamentată pe analogii între teoria rețelelor neuronale și mecanica statistică clasică) este afectată de „tensiuni și inconsecvențe” legate de „cauzalitate, scară fizică și obiectivitate” și avansează o paradigmă post-clasică fundamentată pe principii cuantice ca potențială sursă de „adecvare explicativă” și „coerență teoretică” îmbunătățite.[28] Un alt comentariu sugerează că tensiunea psihiatriei între dogmatism și eclectism poate să nu aibă „nicio soluție” dincolo de o „psihiatrie bazată pe metodă” care utilizează metode diferite în scopuri diferite, ridicând în același timp posibilitatea unei teorii integrate a creierului și minții „bazate pe concepte de mecanică cuantică” pentru a aborda traducerea de la procesarea neuronală paralelă la experiența mentală secvențială.[29]
Mai multe surse încadrează aceste probleme nu doar ca retorică clinică, ci ca o problemă generală de construire a modelelor în condiții de complexitate: una afirmă explicit că „observatorul devine astfel un constructor de modele, un manager al complexității”, conferind tratamentului caracterul unei „relații cu adevărat empatice”, și contrastează metaforele reducționiste de tip „edificiu” cu metaforele de tip „rețea” din teoria complexității, care subliniază relațiile și deschiderea dinamică.[18]
Cogniția cuantică și modelele formale
O tradiție distinctă (și comparativ mai disciplinată din punct de vedere tehnic) utilizează probabilitatea cuantică, logica cuantică și formalismele conexe pentru a modela datele cognitive și comportamentale care încalcă probabilitatea și logica clasică, iar aceste abordări sunt uneori poziționate ca fiind direct relevante pentru evaluarea psihiatrică și psihiatria computațională.[20, 30] În această tradiție, o motivație este aceea că „legile logicii și probabilității clasice sunt încălcate în mod obișnuit” de fenomenele cognitive și că datele cognitive pot prezenta un „efect de interferență probabilistică”, motivând aplicarea aparatului matematic cuantic în cogniție și luarea deciziilor.[20]
Un construct cheie este complementaritatea în judecată și în oferirea de răspunsuri la întrebări: o relatare definește complementaritatea în termeni de condiții de măsurare reciproc exclusive unde „secvența sau ordinea măsurătorilor contează” și aplică acest lucru efectelor de ordine ale întrebărilor psihologice (de exemplu, judecăți de onestitate) unde nu se pot măsura ambele răspunsuri simultan și unde ordinea afectează răspunsurile.[31] În aceeași relatare, incompatibilitatea implică un compromis de tip incertitudine (certitudinea despre un răspuns implică incertitudinea despre celălalt) și o limitare de tip superpoziție (nu se poate fi sigur de ambele simultan), mapând acestea explicit pe „principiul incertitudinii” și „principiul superpoziției” din teoria cuantică.[31]
Un cadru de modelare conex, Quantum Predictive Brain, afirmă că „predicțiile top-down și dovezile bottom-up sunt complementare”, astfel încât determinarea unei stări necesită acceptarea unei „incertitudini nereductibile” despre cealaltă, și leagă această complementaritate de non-comutativitatea măsurătorilor cuantice.[21] Metodologic, susține că un cadru Bayesian este inadecvat pentru „puncte de vedere incomensurabile” și, în schimb, folosește limbajul măsurării proiective și al colapsului pentru a modela actualizările de stare sub surprize neconvenționale și experiență contemplativă.[21]
În cele din urmă, aplicații explicit psihiatrice sunt propuse prin teoria deciziei cuantice și probabilitatea cuantică: o lucrare pledează pentru „importanța utilizării teoriei deciziei cuantice în psihiatrie” și oferă un exemplu de aplicare în cercetarea autismului, în timp ce alte lucrări încadrează probabilitatea cuantică ca fiind utilă pentru modelarea comportamentului, având în vedere prevalența incertitudinii în interacțiunea umană cu lumea, și evidențiază efectele de ordine ca un domeniu cheie de aplicare.[30, 32]
Critici și avertismente
Un avertisment repetat este acela că terminologia cuantică poate rămâne metaforică dacă nu se construiește o punte matematică sau empirică substanțială: o analiză concluzionează că paralelele dintre mecanica cuantică și psihologie „par insuficient argumentate”, afirmând că terminologia cuantic-fizică în înțelegerea experienței mentale „nu se ridică la nivelul de teorie științifică, rămânând o metaforă”, deși afirmă în continuare că „psihologia cuantică are un potențial predictiv”.[6] O altă sursă distinge în mod similar între valoarea modelelor „ca metafore” și „problemele insolubile” care apar atunci când metaforele sunt luate drept „explicații literale ale realității”.[33]
O altă critică vizează standardele probatorii pentru afirmațiile cuantic-mecaniciste în psihiatrie și cercetarea conștiinței: un text orientat spre neuropsihiatrie afirmă că teoriile cuantice ale minții/creierului/conștiinței sunt „pur și simplu modele, teorii și ipoteze” și subliniază că „nu există experimente convingătoare care să le susțină afirmațiile”, chiar dacă caracterizează paradigmele neuropsihiatrice dominante ca fiind incomplet adecvate.[34] Unele abordări orientate clinic își etichetează, de asemenea, explicit baza științifică ca fiind speculativă, făcând apel la literaturile despre teoria cuantică a conștiinței și vizualizarea la distanță/mediumnitate ca dovezi de susținere potențiale, subliniind riscul derivei conceptuale de la modelarea disciplinată către domenii extrem de speculative.[35]
În același timp, mai mulți autori încearcă în mod explicit să prevină „misticismul cuantic” subliniind că valoarea principiilor cuantice poate fi metaforică și euristică: o lucrare subliniază că principiile cuantice pot servi ca „instrumente metaforice pentru înțelegerea fenomenelor psihologice complexe” și afirmă explicit că acest lucru nu implică o „aliniere literală a funcționării cerebrale” cu mecanica cuantică, observând totodată că variabilele psihologice sunt diverse și interconectate în moduri care fac cuantificarea dificilă în comparație cu fizica.[5]
Aspecte comune
De-a lungul literaturii eterogene, apar mai multe aspecte comune transversale ca fiind relativ robuste (chiar și atunci când autorii nu sunt de acord cu privire la mecanismele literale).[5, 28] Tabelul de mai jos rezumă un set restrâns de motive recurente „inspirate de cuantică” și tipurile de ținte psihiatrice/psihologice pe care acestea sunt folosite să le ilumineze.
- În primul rând, epistemologia participant-observator apare atât în teoria psihanalitică (abandonarea neutralității), cât și în narativele măsurării cuantice care resping explicit un experimentator/observator neutru, creând un accent comun pe necesitatea includerii cercetătorului/clinicianului în descrierea a ceea ce este observat.[8, 37]
- În al doilea rând, complementaritatea funcționează ca un pluralism structurat: necesitatea unor perspective multiple, incompatibile dar necesare, este utilizată pentru a încadra abordările cu aspect dual minte-corp, biochimic-psihologic și medical-psihoterapeutic ca fiind solicitate în comun, dar nu realizabile simultan într-o singură descriere.[12, 14]
- În al treilea rând, indeterminarea și superpoziția oferă un limbaj formal și metaforic pentru incertitudinea profundă în cogniție și pentru experiențele psihiatrice în care articularea sau interogarea pare să cristalizeze o traiectorie printre multiple posibilități.[19–21]
- În al patrulea rând, dependența de context și efectele de ordine — formalizate prin non-comutativitate și interferență în cogniția cuantică — oferă o modalitate de a modela de ce ordinea întrebărilor, observațiilor sau intervențiilor poate schimba răspunsul psihologic observat, un fenomen direct relevant pentru evaluare și procesul terapeutic.[20, 21, 31]
- În al cincilea rând, holismul și „întregul” (wholeness) apar ca o paralelă motivatoare: accentul pus de teoria cuantică pe întreg este propus ca fiind relevant pentru psihopatologie acolo unde „ruperea unității în domeniul mental” este o caracteristică cheie, iar acest lucru motivează încercările de a face puntea între proprietățile mentale subiective și procesele fizice ale creierului prin constructe informațional-teoretice sau ontologice (de exemplu, Bohmiene).[38, 39]
10. Concluzie
Luate împreună, sursele revizuite susțin o imagine în care fizica cuantică funcționează în psihiatrie în primul rând ca un repertoriu de metafore epistemologice și metodologice — participarea observatorului, complementaritatea, indeterminarea, dependența de context și cuplarea holistică — utilizate pentru a articula limitele obiectivității și necesitatea descrierilor plurale în știința clinică.[6, 8, 13, 31] Literatura sugerează, de asemenea, că atunci când ideile cuantice sunt folosite ca instrumente formale disciplinate (probabilitate cuantică, modele bazate pe complementaritate, teoria deciziei cuantice), acestea pot genera modele testabile ale cogniției și judecății sub incertitudine care pot fi relevante pentru evaluarea psihiatrică și psihiatria computațională, în special pentru efectele de ordine și fenomenele de tip interferență în răspunsuri.[30–32]
În același timp, mai mulți autori avertizează explicit că terminologia cuantică în psihologie poate rămâne „o metaforă” fără un model matematic matur al psihicului și că extensiile speculative pot devansa dovezile, subliniind importanța separării valorii euristice de afirmațiile despre mecanisme cuantice literale în creier.[6, 34] O lectură echilibrată a acestei literaturi tratează, prin urmare, abordările inspirate de cuantică ca fiind cele mai productive atunci când (i) clarifică limitele epistemice și interacțiunea clinician-pacient în practică și (ii) oferă instrumente probabilistice formale pentru modelarea fenomenelor cognitive și decizionale care rezistă relatărilor clasice, tratând în același timp afirmațiile mecaniciste și interpretările clinice non-locale ca ipoteze care necesită un suport empiric proporționat.[5, 6, 24]
